Arhiva etichetelor: Adrian Mîrșanu

România a intrat pe harta tranzacțiilor mari. Ce urmează?

 

Tranzacțiile cu centrul de greutate în România au trecut la finele lunii noiembrie la un alt nivel. Vânzarea lanțului de comerț Profi în cadrul unei tranzacții de tip secondary (realizată între fonduri de investiții), achiziția pachetului de 30% de către Allianz la E.ON Distribuție România, la care se adaugă două tranzacții internaționale în care piața locală a avut o pondere semnificativă – achiziția fabricilor de bere ale SAB Miller de către Asahi în Europa de Est, respectiv fuziunea dintre NEPI și Rockcastle au pictat un tablou al fuziunilor și achizițiilor în care piața locală a demonstrat capacitatea de a livra tranzacții de peste un sfert de miliard de euro până la ordinul miliardelor de euro.

Pe piața finanțărilor corporative, RCS & RDS a realizat o emisiune de obligațiuni corporative de 350 mil. Euro. Fonduri de investiții precum Mid Europa, BC Partners, Allianz Capital Partners au ridicat miza pentru activele locale.

Acum că România a reușit să intre din noiembrie 2016 pe orbita tranzacțiilor de valori mari, întrebarea este dacă poate susține un astfel de trend în 2017?

Privind spre campionii locali aflați sub bagheta capitalului românesc precum Banca Transilvania, RCS & RDS, Dedeman și Țiriac Holdings sau spre marile firme de stat cum este cazul Electrica sau Hidroelectrica, toate aceste companii dispun de lichidități importante pe care ar putea să le plaseze în noi achiziții. La asta se adaugă tranzacții specifice care derivă din strategia proprie a fiecăreia dintre ele în parte. Acest hexagon de firme mari românești este apt să contribuie la constituirea unui pol local în piața tranzacțiilor, inclusiv în fuziuni și achiziții, în acest an.

Dacă ne uităm puțin în urmă, observăm că tranzacțiile mari din România nu au fost generate de către firmele cu capital românesc, ci de către multinaționale și de către fonduri de investiții internaționale. O altă întrebare este deci, dacă firmele cu capital românesc pot genera tichete de tranzacții de peste 100 mil. Euro în 2017?

Eșantionul format din cele șase companii indică un potențial cert pentru tranzacții de o asemenea anvergură. Planurile RCS & RDS de a-și lista un pachet de circa 25% din acțiuni, tranzacție cotată spre 500 mil. Euro, rămân în picioare pentru trimestrul al doilea, conform ultimelor informații disponibile pentru jurnalul de tranzacții MIRSANU.RO. De asemenea, RCS & RDS a demonstrat în ultimii ani mobilitate tranzacțională, probată și în 2016, când deși a croit planuri de listare pe bursă, asta nu a împiedicat-o să realizeze tranzacții de finanțare prin emisiune de obligațiuni și credit sindicalizat, respectiv să se uite după eventuale ținte de achiziție cum a fost cazul Netcity. Nu sunt motive să credem că profilul RCS & RDS de jucător cu apetit de tranzacții în piața de fuziuni și achiziții, finanțări corporative și pe piața de capital se va domoli în 2017. Dimpotrivă, chiar dacă trebuie permanent să joace atent cartea rostogolirii împrumuturilor, iar manevrele sale sunt limitate de un plafon de îndatorare, monitorizat de către bănci și de către agențiile internaționale de rating.

Banca Transilvania, poziționat ca principalul cumpărător de serviciu în piața bancară locală în ultimii trei ani, scanează pe de o parte, mișcările băncilor italiene și grecești cu prezență locală, de unde tranzacțiile de exit par inevitabile. Veneto Banca, Intesa, Banca Românească, Piraeus Bank au fost, sunt sau pot deveni ținte de preluare în 2017. BT este însă selectivă în ciuda unui peisaj bogat în ținte potențiale de preluare, care deocamdată nu oferă însă atuuri decisive pentru obiectivul băncii din Cluj de a urca spre vârful lumii bancare locale.

Alte bănci mai mici au nevoie însă de a atinge o masă critică care să le asigure rentabilitatea necesară și sustenabilitatea operațiunilor pe termen lung. Din această perspectivă, este de urmărit ce mișcări vor face OTP Bank și Carpatica, banca pilotată acum de către Horia Manda, șeful Axxess Capital. Pe lângă actorii bancari locali, fondurile de investiții cu apetit pentru active bancare depreciate scanează permanent piața locală pentru achiziții oportuniste și sunt dornice să creeze propriile platforme, locale sau regionale, după scenarii asemănătoare celui pus la cale în 2015 de către JC Flowers, care voia să preia Piraeus Bank România și Carpatica în cadrul unui plan rapid de consolidare.

De asemenea, BT vorbește de la o vreme de achiziții în afara României, intenție ce ar putea avea legătură directă și cu schimbarea logo-ului prin adăugarea tricolorului ca element de identitate, care desigur nu trebuia probat în interiorul pieței locale, ci are mult mai mult sens în cazul în care accentul cade pe creșterea semnificativă a expunerii internaționale.

Banca de la Cluj – Napoca are resurse de lichiditate ce acoperă confortabil o achiziție mare, deși evaluările băncilor din regiune și, mai ales, tranzacțiile realizate, arată că astăzi nu este nevoie de sume foarte mari pentru a cumpăra o operațiune cu poziție importantă într-o astfel de piață vecină.

În zona companiilor de stat, Hidroelectrica se pregătește de o listare, așteptată deja de mai multă vreme în piața locală de capital, iar o amânare de calendar dincolo de 2017 pare greu de luat în calcul în acest moment, deși este binecunoscută volatilitatea și sensibilitatea investitorilor la o gamă largă de factori politici, economici sau de altă natură.

Electrica este un profil aparte de companie românească. După o listare de succes în 2014, compania nu a plasat lichiditățile obținute până acum în achiziții, dar există presiune pentru pași semnificativi concreți. A avut pe masa o vreme oportunitatea unei tranzacții cu Enel, picate din inițiativa vânzătorului la începutul anului 2015, și a participat la tranzacția de vânzare de către E.ON Distribuție a unui pachet minoritar, însă nu s-a potrivit cu așteptările vânzătorului. Compania a “importat” bancheri de investiții de la BRD, iar anul 2016 a adus un nou șef de la E.ON, care anterior a lucrat pentru Electrica, astfel că sunt așteptate să apară și rezultate concrete ale acestor mutări.

Investitorii din piața de capital ar trebui să primească în acest an vești interesante de la acest grup de companii locale mari fie că vorbim despre planurile RCS & RDS, despre apetitul pentru tranzacții al BT și Electrica, sau despre mult așteptata intrare pe bursă a Hidroelectrica.

Dincolo însă de potențialul cert pentru tranzacții mari al companiilor românești, este de așteptat însă ca tendințele din piața de fuziuni și achiziții să fie modelate de către mișcările strategice ale multinaționalelor, precum și de către administratorii de capital privat activi la nivel local care au ridicat fonduri proaspete de investiții la care se adaugă fonduri mari de investiții dornice să-și marcheze intrarea în România.

Privind la configurația pieței locale, tranzacțiile locale mari pot veni în 2017 din zona exitului unui investitor strategic, a unor mișcări de fuziune la nivel de campioni sectoriali, a vânzării unor portofolii imobiliare din birouri, retail sau logistică, sau de pe urma deciziilor strategice luate în hexagonul local BT – RCS & RDS – Dedeman – Țiriac – Electrica – Hidroelectrica, fie că vor decide să cumpere sau să vândă. Dincolo de acești actori, lupta pentru consolidare începută în sectoare precum bănci, telecom & tehnologie, servicii medicale private, imobiliare și comerț va marca noi tranzacții de repoziționare în piață.

Deciziile cu impact economic ale noului cabinet format la București, efectele Brexit și ale noii administrații Trump, care ar putea reconfigura traseele investițiilor în interiorul UE, deci inclusiv în România, precum și momentul favorabil al României în ochii investitorilor concentrați să facă afaceri în Europa de Est sunt de așteptat să constituie axele în jurul cărora se vor concretiza marile tranzacții din România anului 2017.

Opinie Adrian Mîrșanu: Patru certitudini

Tranzacțiile sunt firul roșu care ne arată ce active sunt atractive în mod real pentru investitori. Din acest punct de vedere, România oferă oportunități limitate. Tranzacțiile cu valori de peste 100 mil. euro sunt rare, iar statul și-a redus profilul investițional și, cu greu, îmi pot imagina aici o schimbare într-un an cu două rânduri de alegeri.

Într-o piață cu multe incertitudini, patru lucruri sunt vizibile ca niște piloni pe care se vor așeza evoluțiile din acest an.

Fondurile de investiții vor căuta achiziții în rândul companiilor capabile să se autofinanțeze din propriul EBITDA (câștigul înaintea plății dobânzilor, taxelor, deprecierii și amortizării). Asta fac de ani de zile și vor face și în continuare. Este unul dintre puținele repere stabile ale pieței.

Prăbușirea creditării, insolvențele și lipsa aparentă de alternative fezabile scad șansele antreprenorilor de a găsi capital de dezvoltare în altă parte decât la furnizorii de capital de risc.

De cealaltă parte, fondurile de investiții, care au acum disponibile sute de milioane de euro pentru România pe mai multe etaje de piață – de la tichete de tranzacții de câteva milioane de euro până la peste 100 milioane de euro – nu mai aruncă sume mari în active românești, poate doar cu câteva excepții notabile în imobiliare, servicii medicale și TMT (tehnologie, media, telecomunicații).

Când trebuie să obții în 5 – 6 ani de două – trei ori banii investiți în companie pentru a mulțumi investitorii și a putea să le ceri cu succes bani pentru a ridica un nou fond, sănătatea financiară și operațională a firmei cumpărate la pachet cu echipa de manageri sunt un argument mai puternic decât estimările privind creșterea sectorului de piață sau oportunitățile de creștere organică.

Dealtfel, dezvoltarea organică a devenit pentru afacerile din multe sectoare mai scumpă decât achizițiile pentru a-și atinge masa critică necesară sau cotele de piață – țintă.

A doua certitudine pe piața tranzacțiilor este că băncile au profil de vânzător de serviciu. Fie că stau pe stocuri de credite neperformante care trebuie vândute cât mai repede, fie că sunt ținte pentru exit, fie că trebuie să-și optimizeze operațiunile.

Dincolo de teoriile care spun că numai instituțiile de credit din top 10 după activele totale își mai pot face planuri pe termen lung, mai sunt cotate cu șanse băncile de nișă. Însă, nișarea nu este încă evidentă astfel că peste jumătate din numărul actual de bănci ori vor vinde cât mai au ce să pună pe masă ori vor închide.

În ceea ce privește băncile, piața este suficient de crudă pentru a nu mai răsplăti acționarii la nivelul valorii contabile sau a mai lua în calcul investițiile de capital făcute ani la rând, la presiunea băncii centrale pentru a-și menține indicatorii de solvabilitate.

Carpatica, Credit Agricole, Piraeus Bank, Bancpost, Intesa, Marfin, Bank of Cyprus, Banca Românească și multe altele au motive să se gândească ce au de făcut în continuare pe o piață care se strânge la propriu, în condițiile în care o operațiune profitabilă în afara top 10 este greu de susținut pe termen lung.

A treia tendință clară este că firmele private mari se țin departe de bursă. RCS & RDS, Bitdefender, Țiriac Holdings sunt companii de dimensiuni importante și cotate cu un istoric atractiv pentru investitori. Dar pentru bursa de la București, este greu acum să câștige listări noi. Acestea ar putea veni deocamdată tot din partea unor companii de stat, Hidroelectrica având șansele cele mai mari.

Bucureștiul nu mai are de doi ani nici o listare de anvergură, iar apetitul pentru introducerea la tranzacționare de companii noi este redus și pe alte piețe.

Pe lângă barierele locale, investitorii se uită și la un cumul de factori externi, care poate reteza din avântul pe bursă.

Situația incertă din Ucraina din 2014 – 2015 are o continuare nefericită peste Prut, valul imigraționist care afectează țările din regiune aflate pe coridorul dintre Grecia și Germania, precum și dosarul războiului din Siria cu alte posibile implicații în Orientul Mijlociu la care se adaugă semnele de slăbiciune ale economiei Chinei sunt motive de îngrijorare pentru un an care începe prost și, ca în legile lui Murphy, se poate termina și mai prost.

A patra tendință configurată substanțial în ultimii ani are suficient combustibil pentru a funcționa bine și în 2016. Imobiliarele sunt terenul preferat de investitori, iar finanțările bancare aici au succes, chiar dacă pot fi numărate pe degete sectoarele care mai sunt acum pe placul bancherilor pentru a-și construi expuneri mari.

Piața dispune de suficiente portofolii de birouri, dar are oportunități și pe celelalte segmente pentru a alimenta noi tranzacții pentru fondurile de investiții specializate.

Cei patru piloni definesc o piață a tranzacțiilor în care principalii actori în fuziuni și achiziții vor fi băncile și fondurile de investiții, iar investitorii strategici în măsura în care își remodelează portofolii transfrontaliere. Finanțările bancare sunt orientate preponderent către imobiliare și campionii din energie, petrol, utilități, telecomunicații, industrie și farma. Bursa are în față un an dificil și, fără listări noi, va găsi din ce în ce mai puțin sprijin din partea economiei reale. O cale de împăcare cu investitorii ar putea fi emisiunile de obligațiuni, care ar ajuta firmele să acceseze fonduri proaspete pentru a-și finanța planurile de creștere și cu alți bani în afara capitalului de risc.

enel poza main

Opinie Adrian Mîrșanu: O afacere în stil italian

Așteptați-vă ca negocierile să fie lente și prelungite. Dacă omologii Dvs. par să tragă de timp, evaluați cu atenție dacă încetinirea procesului indică faptul că ei se gândesc la alternative sau nu sunt interesați să facă afaceri cu voi. Acest comportament ar putea reprezenta încercări de a crea o presiune de timp pentru a obține concesii. Oamenii din culturile cu un ritm mai rapid de negociere tind să subestimeze cât timp durează negocierile și fac deseori greșeala să încerce să grăbească lucrurile. Răbdarea și persistența sunt importante.

Aceste sfaturi sunt pentru cei care iau contact cu stilul italienilor de negocieri în afaceri, iar ele sunt publicate în cartea „Negotiating International Business”, un ghid de 472 de pagini ce acoperă 50 de țări din lume, scris de Lothar Katz, un neamț care a condus afaceri în Europa, Asia și cele două Americi, iar acum este un trainer recunoscut pentru corporații în domeniul negocierilor internaționale.

Negociatorii ar putea folosi tehnici de presiune. Ofertele finale pot veni mai mult decât odată și rareori sunt finale. Italienii pot face uneori cereri – surpriză într-un stil de genul „acceptă sau pleacă”. În astfel de cazuri, ei ar putea să-ți testeze limitele ca să vadă cât de departe ești dispus să mergi.

Tăcerea poate fi un semnal efectiv de respingere a unei propuneri. Interpretat în aceeași cheie germană de decriptare a școlii italiene de negociere, procesul de luare a deciziei poate dura mult timp și necesită răbdare. Încercările de a grăbi sau de a pune presiune pe procesul de luare a deciziei sunt un afront, conform protocolului italian de afaceri. Italienii sunt învățați să negocieze mult și să se tocmească la preț. În timpul unei negocieri, prețurile se pot modifica cu 40% sau mai mult între momentul ofertei inițiale și acordul final, notează Lothar Katz.

Rămâne de văzut ce și cât din tacticile descrise mai sus aplică Enel în procesul de vânzare al activelor din România, tranzacție cotată între 1 și 2 mld. euro de către mai mulți analiști. Biroul de presă al companiei italiene a anunțat săptămâna trecută că tranzacția este suspendată temporar pentru că ținta de a obține 4 mld. euro în 2014 din tranzacția de vânzare au fost atinse, iar Consiliul Director va decide asupra oricăror planuri de continuare a acestui program în contextul noii strategii a grupului. Detaliile sunt așteptate în luna martie, probabil în jurul datei de 18 ale lunii, când vor fi prezentate rezultatele Enel pentru 2014.

Vânzarea activelor Enel din România a fost anunțată în iulie 2014, până acum mesajele de etapă ale lui Francesco Starace, șeful grupului italian, au vizat din când în când stadiul procesului din România și pe cel din Slovacia.

„Avem oferte. Știm mai mult sau mai puțin care sunt problemele și știm că procesele pot fi încheiate oricând între acum și luna iunie”, spunea în luna ianuarie Francesco Starace. “Vor fi vândute în 2015 și vom fi deci mult mai bine cu datoriile decât am plănuit la început”, a adăugat acesta.

Citite printre rânduri, afirmațiile șefului Enel de mai sus arată că datele de start ale tranzacției lansate în urmă cu șapte luni s-au modificat, când pachetul de șase companii locale a fost pus la vânzare. Inițial, italienii mizau pe o vânzare în bloc a activelor, iar chinezii păreau genul de investitor potrivit pentru o astfel de tranzacție. Însă, în ecuație s-a implicat statul român și pe lângă el au apărut și rivalii GDF Suez și E.ON, iar ulterior grupul de telecomunicații RCS & RDS, din informațiile jurnalului de tranzacții MIRSANU.RO.

Chinezii au intrat treptat în plan secund, deși între Enel și băncile și firmele chinezești s-au semnat mai multe memorandumuri de înțelegere la nivel înalt în ultimul an, iar Bank of China este al doilea acționar ca mărime după statul italian, conform informațiilor din presa internațională.

În tranzacția din România, potențialii cumpărători s-au ghidat după propriile interese ceea ce pentru jucători deja existenți în piața locală de energie însemna de fapt preluarea selectivă a anumitor active și adăugarea lor la propriile portofolii, iar în final modificarea strategiei inițiale cu care a plecat probabil la drum Enel.

În aceste condiții, este posibil ca italienii să anunțe luna viitoare o regândire a vânzării activelor din România, care poate însemna vânzarea numai a anumitor active din pachetul inițial pentru care au primit oferte de preț apropiate de așteptările lor. Sau poate însemna o vânzare a companiilor bucată cu bucată din pachetul inițial și de aici o suită de tranzacții pe ideea că astfel vor obține mai mulți bani decât ar obține în acest moment dacă s-ar decide să vândă pachetul unui cumpărător, care apoi să vândă mai departe anumite active din portofoliul preluat de la Enel care nu corespund propriilor interese strategice.

Puținele declarații și semnale transmise de șeful Enel, coroborate cu presiunea de a scădea nivelul datoriilor, indică faptul că vânzarea activelor din România se va încheia în acest an. Sunt însă destule voci care nu cred că această tranzacție se va încheia datorită prelungirii repetate a termenelor pentru depunerea ofertelor, situație însă descrisă mai sus de specialistul german când vine vorba de școala italiană de negociere. Este un scenariu posibil, dar greu de crezut că italienii vor renunța ușor la un proces avansat de vânzare, când bate la ușă rambursarea unor datorii importante.

În plus, Enel a dezvăluit că procesele de vânzare din România și Slovacia fac parte dintr-un program de peste 6 mld. euro, inițiat în 2013 și integrat mai recent în planul de afaceri 2014 – 2018.

Dar de unde pleacă sarabanda de tranzacții a Enel din ultimii ani și de ce e necesară reorganizarea grupului italian astfel încât să genereze bani suficienți pentru a rămâne atractivi pentru investitori, și de ce obiectivul vital este reducerea datoriilor? Care a fost punctul de plecare al unui seism ale cărui unde de șoc nu s-au stins nici acum și care a generat seria de tranzacții Enel din Europa și America Latină?

Totul pleacă de la o știre de acum zece ani. Din alte vremuri. Cele de dinainte de criză. În Spania, avea să înceapă atunci o altfel de coridă. Pe piața de energie. Compania spaniolă Gas Natural lansa în 2005 o ofertă ostilă de preluare a rivalului său local Endesa, o companie de două ori mai mare decât pretendentul său. Era unul din semnele că se declanșase ceea ce publicația americană Wall Street Journal a numit războiul utilităților în Europa. Începea o serie de mișcări tectonice provocate de coloșii europeni Gaz de France, Enel, E.ON, Suez, Iberdrola, ce avea să remodeleze piețe din întreaga lume.

Mișcarea Gas Natural se lovește de opoziția acționarilor Endesa, care blochează tranzacția.

Pe 21 februarie 2006 intră în acțiune gigantul german E.ON, care lansează și el o ofertă de preluare pentru 100% din acțiunile companiei spaniole Endesa. Pe 26 septembrie 2006, afacerea spaniolă de familie Acciona din domeniul dezvoltării de proiecte de energie regenerabilă cumpără 10% din Endesa.

Pe 16 noiembrie însă, arbitrul pieței bursiere din Spania, Comisia Națională de Valori Mobiliare aprobă oferta E.ON pentru preluarea a 100% din acțiunile Endesa.

Într-o cursă contracronometru, Acciona notifică CNVM pe 10 ianuarie 2007 că deține 23,03% din Endesa. Două săptămâni mai târziu, începe perioada în care investitorii trebuiau să spună dacă acceptă sau nu oferta germanilor, una din condițiile E.ON fiind acapararea unui pachet de control de peste 50% din Endesa în urma ofertei. În aceste condiții, Gas Natural își retrage oferta de preluare a Endesa pe 1 februarie 2007.

În culise, guvernul spaniol condus de socialistul Jose Luis Rodriguez Zapatero nu agreează ideea ca o companie spaniolă să ajungă în mâini străine și deci, nu sprijină preluarea Endesa de către compania germană E.ON.

Pe 27 februarie 2007, intră în scenă italienii de la Enel și anunță achiziția unui pachet de 9,9993% din Endesa. Pe 12 martie, Enel spune că deține direct și indirect 24,9703% din Endesa, considerată coroana pieței spaniole de energie. Ca o vulpe stând la pândă, Enel fură Endesa de sub nasul E.ON.

Grupul italian condus la acea vreme de Fulvio Conti este însă mai atent la specificul tranzacției din Spania și lucrează împreună cu firma spaniolă de familie Acciona.

Mișcarea Enel venea după o întâlnire la cel mai înalt nivel între premierul spaniol și cel italian Romano Prodi.

Pe 10 aprilie 2007, germanii de la E.ON își recunosc înfrângerea în lupta pentru achiziția Endesa. Obținuseră acordul a numai 6% dintre acționarii Endesa și nu au vrut să renunțe la condiția privind pragul minim de 50,01% din acțiuni ceea ce duce la retragerea ofertei de preluare de 42,4 mld. euro.

Însă germanii nu pleacă deloc cu mâna goală. Pentru a-și retrage oferta de la Endesa, au încheiat acord cu Enel și Acciona pentru preluarea de active Endesa de 11,5 mld. euro, în urma căruia compania germană devenea a patra companie ca mărime pe piața din Spania și Italia, respectiv a treia pe piața din Franța.

În cei doi ani de război al ofertelor de preluare, valoarea Endesa se dublase. Enel și Acciona aveau în sfârșit cale liberă pentru preluarea Endesa. Alte tranzacții care se derulau în paralel în Europa erau fuziunea dintre companiile franceze Gaz de France și SUEZ, preluarea firmei britanice Scottish Power de către Iberdrola din Spania pentru circa 24,7 mld. dolari și fuziunea dintre firmele olandeze Essent NV și Nuon NV.

Abia la 25 iunie 2009, Enel anunță că a preluat și pachetul de 25% din Endesa de la Acciona pentru 9,627 mld. euro ajungând la 92,06%. Megatranzacția prin care Enel punea mâna pe Endesa și posesiunile acesteia din Europa și America Latină confirma amprenta de jucător de talie globală în sectorul de utilități pentru compania italiană.

Dar campania de peste trei ani a Enel la Endesa a avut urmări care încă nu s-au stins. Pentru a-și integra achiziția companiei spaniole, au avut nevoie de credite bancare, iar datoria grupului italian a crescut puternic. Mai mult, criza își lasă și ea amprenta, iar valoarea Endesa nu mai e aceeași. În noiembrie 2014, italienii vând circa 22% din acțiuni pentru 3,113 mld. euro într-o tranzacție considerată un succes.

Acoperirea golului lăsat de Endesa în finanțele Enel este o operațiune întinsă pe mai mulți ani.

Italienii au încheiat 2014 cu datorii de 38 mld. euro și au nevoie în continuare de bani, de vânzarea de operațiuni. În lunile noiembrie și decembrie, au obținut 4,035 mld. euro din vânzarea de active în Italia, Spania, El Salvador și Franța. După zece ani în care Fulvio Conti s-a remarcat cu achizițiile din Spania, Slovacia, România (privatizarea Electrica Muntenia Sud – n.r.) și America Latină, succesorul său, Francesco Starace, instalat în mai 2014, a început să vândă din activele cumpărate de Conti. Logic, în orice companie condusă inteligent, după un director preocupat de achiziții și dezvoltarea grupului, urmează un succesor axat pe consolidarea afacerii și concentrat pe reducerea datoriilor angajate la momentul extinderii.

Pus la șefia Enel de premierul socialist Matteo Renzi, Starace trebuie să calmeze investitorii îngrijorați de nivelul datoriilor, într-un soi de luptă simbolică dată la altă scară  de Italia pentru a ieși din poza statelor cu probleme în plata datoriilor – Grecia, Irlanda, Spania, Portugalia. Pe umerii italianului de 60 de ani, cu diplomă în inginerie nucleară, stau speranțele investitorilor că Enel va putea reuși să călărească nărăvașul cal spaniol, numit Endesa, fără ca grupul să-și rupă vreun picior, vreo mână sau capul. Mariajul dintre macho-ul italian și mireasa sa spaniolă încă face tic – tac. Endesa este ca o femeie frumoasă îndelung râvnită, dar greu de întreținut de către soțul său.

Starace s-a concentrat pe reorganizarea afacerii în Peninsula Iberică și America Latină, ceea ce arată că Endesa, deși înghițită, nu a fost încă digerată. Financiar. De aceea, procesul de vânzare din România și Slovacia, și poate și altele, vor fi presate să ajungă la final. Dar fără nici o grabă.

Arta italiană a negocierii constă în a arăta că timpul îți este un bun prieten, chiar și atunci când timpul te presează mai tare. Când pui pe masă o poziție – cheie în piața de energie locală și o operațiune în același timp profitabilă, ce înseamnă de fapt o suspendare temporară de câteva săptămâni, care se adaugă altor săptămâni de întârziere a procesului? O manevră italiană de a câștiga doar timp pentru tranzacții alternative mai profitabile? De a câștiga bani mai mulți din această tranzacție din România jucându-te cu atenția investitorilor? Sau de a câștiga timp pentru cumpărătorul potrivit și, apoi, mai mulți bani de la acesta din urmă față de ceilalți care mai stau acum la masă? Până la urmă, o tranzacție cu Enel seamănă cu un meci de fotbal cu AC Milan sau Juventus. Un meci al nervilor și al tacticilor – surpriză. Pentru iubitorii de allegro și allegretto, tempo-ul impus de Enel în tranzacție este mai mult andante. Și încă ceva. Cine nu a ajuns că citească acest text până la capăt, nu ar trebui să meargă la negocieri cu italienii!

Adrian Mîrșanu, Editor Fondator al jurnalului de tranzacții MIRSANU.RO

Abisul din umbra visului?

Era într-o joi. 11 octombrie 2007. București. Bucurie. A începuturilor.

”În premieră absolută pentru România, noua bancă deschide concomitent 40 de sucursale în 9 oraşe: Bucureşti, Bacău, Braşov, Cluj, Constanţa, Iaşi, Oradea, Ploieşti şi Timişoara, angajând peste 500 de profesionişti in domeniu. Investiţia iniţială este de 40 de milioane de euro. Conform strategiei de dezvoltare, Millennium Bank va investi până la sfârşitul anului 2011 un total de 300 de milioane de euro, urmând ca numărul sucursalelor să ajungă la 100, până la sfârşitul anului 2009”, spunea primul comunicat dat de portughezi la descălecarea pe piața bancară locală.

La conferinţa de presă, prilejuită de lansarea operaţiunilor, Millennium Bank era reprezentată la cel mai înalt nivel de Filipe de Jesus Pinhal – președintele Consiliului de Administrație al Millennium bcp, Christopher de Beck – vicepreședintele Consiliului de Administrație al Millennium bcp și Jose Toscano, primul director general al Millennium Bank România.

”Suntem optimişti în ceea ce priveşte dezvoltarea noastră în România şi suntem siguri că ne vom depăşi obiectivele stabilite”. Cu aceste cuvinte, José Toscano, rostea pariul făcut de portughezi. Încă joi, încredere, șampanie.

Urma o altă joi. 18 octombrie 2007. Cel mai înalt brad de Crăciun din Europa va fi construit la București. Bradul Millennium, amplasat în Piața Unirii, la kilometrul zero al Bucureștiului, al României, urma să se înalțe la 76 de metri, cu un diametru de 26 de metri, 290 de tone și peste două milioane de beculețe cadou pentru două milioane de bucureșteni, pentru 22 de milioane de români.

”Este darul nostru către oraşul Bucureşti, în primul an după integrarea României în Uniunea Europeană. Odată cu începerea activităţii pe piaţa din România, ne dorim să facem parte din viaţa fiecărui român, conduşi de sloganul Millennium Bank “Viaţa ne inspiră”. Din nou José Toscano, Director General al Millennium Bank România.

1 decembrie 2007. Președintele Millennium din nou la București. Alături de el, primarul Capitalei. Alături de ei, zeci de mii de oameni se călcau în picioare să vadă minunea. Bradul ambițiilor portugheze își aprindea luminițele. Visul construcției de la zero a unei bănci de succes în România se înălța luminos către cer.

Sâmbătă. Din aerul general de euforie, de sărbătoare populară parcă mai răzbătea ceva. Ceva ce seamănă vag cu beția succesului. Sau poate cu iluzia că o parte din cei ce se înghesuiau în jurul bradului, amețiți de o campanie eficientă de marketing, cu un ecou larg și rarisim pentru o bancă, va fi acea scânteie de unde va porni creșterea puternică a unei bănci nou – născute.

Portughezii și românii petreceau împreună și, astfel, o mică parte a gintei latine era într-o armonie perfectă sub auspiciile Crăciunului, o sărbătoare a Nașterii.

3 iunie 2008. Marți. Nu neapărat cu ghinion. Millennium Bank România raportează pentru primul trimestru al anului o creștere cu 50% față de estimările inițiale. Active totale de 148,9 milioane de euro, mai mari cu 82% față de 31 decembrie 2007. Soldul împrumuturilor se dublase de la 37,2 milioane de euro la 78,9 milioane de euro. Depozitele și ele făcuseră un salt de 95% până la 74,9 milioane de euro. “Rezultatele financiare ale Millennium Bank arată o evoluţie constantă şi sigură a companiei pe piaţa competitivă din România. Am reuşit să depăşim obiectivele stabilite şi suntem încrezători că investiţiile masive în România, pe care le avem în plan pentru următorii ani, vor asigura poziţia Millennium Bank în sectorul financiar“. Jose Toscano, șeful Millennium în România.

La aceeași dată, strategia băncii pentru 2008 includea continuarea investiţiilor pe piaţa din România. Planurile anunțau extinderea de la 42 până la aproximativ 80 de unităţi și majorarea personalului de la 509 până la aproximativ 850 angajați. Marți, încredere.

Urmează o nouă raportare peste estimări la 23 iulie 2008, odată cu publicarea rezultatelor semestriale. Creștere de 150% a activelor comparativ  cu 31 decembrie 2007, creștere de 261% la împrumuturi, depozite cu 94% mai mari. Venituri totale de 9 mil. euro, prodit operațional de 5 mil. euro, pierderi de 13,6 mil. euro datorate mai ales investițiilor în dezvoltarea rețelei. “Ne-am bucurat de o lansare de succes şi deţinem în acest moment o afacere de succes. Continuăm să depăşim obiectivele stabilite şi previziunile analiştilor financiari, iar acest fapt ne încurajează angajamentul faţă de piaţa locală şi planurile de investiţii Millennium Bank în România pentru următorii ani”. Ghiciți cine? Corect, Jose Toscano.

Apoi 29 octombrie, bilanțul primului an al Millennium Bank în România. Active de 253 mil. euro, împrumuturi de 189 mil. euro, depozite de 79 mil. euro, pierderi de 21,3 mil. euro. Rezultate peste așteptări, noi confirmări privind planurile de extindere. Miercuri, încredere.

11 februarie 2009. Acționarii băncii majorează capitalul băncii cu 285,4 mil. lei până la valoarea de 370,5 mil. lei. A doua majorare de capital, prima avusese loc în 2008. Crește miza portughezilor pe România. Miercuri, tot mai multă încredere. Și o corecție. Planurile de extindere încep să scârțâie. Din anunțata extindere pe hârtie la 80 de unități până la 31 decembrie 2008, pe teren se văd în februarie 2009 numai 70 de unități. Dar, să nu uităm. Cea mai importantă majorare de capital tocmai avea loc. Deci miercuri, totuși încredere.

13 iulie 2009. Rețeaua locală a Millennium ajunge la 73 de unități în 17 județe. Planul este de a încheia anul cu 75 de unități. Portughezii apasă ușor frâna. Planurile de expansiune rapidă se domolesc. Momentul “bradul Millennium“ dă piept cu rezistența opusă de începutul declinului pe piața bancară. Luni, o doză de realism.

11 februarie 2010. Se anunță rezultatele financiare ale băncii pentru 2009. Bilanțul arată active de 473 mil. euro, portofoliu de credite de 243 mil. euro, depozite de 255 mil. euro, 700 de angajați, 27.000 de clienți, pierderi de 38 mil. euro. Cota de piață a băncii se dublase în ultimul an pe depozite, iar creșterea se vedea și pe credite. Millennium făcuse un salt de la o cotă de piață de 0,4 la 0,6% după active. Comentariul lui Jose Toscano începe cu observația că în 2009 competiția pe piață s-a intensificat. Sub masca investițiilor, costurile dezvoltării rețelei își arată colții pe o piață în care începeau să se înghesuie pierderile. Încet, încet, de la visurile de mărire, portughezii ajungeau să exploreze abisurile pieței. Este joi și se văd nuanțe de gri și roșu pe poza Millennium în România.

2 februarie 2011. Rezultatele băncii pentru 2010 arată active de 517 mil. euro, mai mari cu 11% în lei în ultimul an și credite de 303 mil. euro, în creștere cu 26% în lei.  Depozite mai mari cu 12% în lei până la 281 mil. euro. Toscano vorbește de creșterea cotei de piață pe cel două linii de afaceri strategice ale băncii – credite ipotecare și depozite, și reafirmă angajamentul pe termen lung al grupului portughez pentru piața locală. 731 de angajați, 45.000 de clienți, pierderi mai mici, de numai 24 mil. euro.

Bilanțul pe 2011 arată primii pași făcuți înapoi de Millennium. Scad față de anul anterior  activul net bilanțier, numărul de angajați și numărul de sucursale. Cota de piață stagnează. Cresc în schimb veniturile totale și pierderile sunt și ele mai mici. VEZI AICI PROFILUL MILLENNIUM BANK ROMÂNIA.

2012 aduce încheierea mandatului lui Jose Toscano la șefia Millennium Bank România, după șase ani în care a pus bazele afacerii, a crescut-o, dar a experimentat și înrăutățirea condițiilor pe piața locală sub impactul crizei financiare globale. Comunicatul de instalare al succesorului său, Jose Reino da Costa, descria peisajul lăsat în urmă de Toscano, care contribuise la stabilizarea business-ului “într-un context economic foarte dificil“. Mutarea anunțată pe 24 septembrie 2012 urma să confirme planurile de dezvoltare ale Millennium în România. Banca avea o rețea de 65 de sucursale și aproximativ 700 de angajați, portughezii trecând din 2011 la faza de restructurare a afacerii, a tăierilor de cheltuieli pentru a-și limita expunerea, și implicit, pierderile. Luni, realism.

Bilanțul pe 2012 vine cu vești și bune și proaste. După doi ani de reducere, pierderile trec de nivelul din 2010 și ajung la 23,8 mil. euro. Pe de altă parte, banca ajunge la o cotă de piață de 0,7%, cu activ net, număr de clienți și fonduri proprii în creștere.

Pe 21 august 2013, presa anunță că Millennium Bank își vinde afacerea din România în cel mult doi ani. Miercuri, alarmă.

4 februarie 2014. Millennium anunță cele mai bune rezultate operaționale de la lansarea afacerii în România și face un teasing foarte bun în contextul în care banca – mamă este angajată în discuțiile de vânzare. Bilanțul pe 2013, ultimul înaintea vânzării către OTP, arată o cotă de piață de 0,8%, 75.000 de clienți, 65 de sucursale, 562 de angajați, portofoliu de credite de 488 mil. euro și depozite de 365 mil. euro. Încă o marți, una din acelea de dinaintea așteptării veștii vânzării afacerii Millennium.

Iar vestea vânzării pică miercuri, 30 iulie. Grupul ungar OTP s-a înțeles cu banca – mamă din Portugalia pentru achiziția Millennium Bank România pentru 39 mil. euro, una din obligațiile asumate fiind și rambusarea unei finanțări intragrup de 150 mil. euro acordate de Millennium BCP fiicei sale din România. Miercuri, tristețe, sfârșit. Pentru portughezii care trag linie.

În șapte ani, portughezii au cumulat pierderi de 168,4 mil. euro.

Au venit joi și au plecat miercuri. Șapte ani au trecut ca șapte zile. Au pierdut bani pentru a construi o bancă de la zero, care niciodată nu a ajuns la 1% cotă de piață ori în prima jumătate a clasamentului. Poate că nici nu și-au propus. Poate că nici nu au pierdut atât de mult, dacă ne gândim că erau în 2005 atât de aproape să cumpere BCR pentru o sumă, în jurul valorii de 3 miliarde de euro, după cum susțin unele surse din piața financiară.

Au venit cu bucurie, pleacă, se pare, cu tristețe, forțați să vândă aici de Comisia Europeană. Portughezii au dat o lecție de curaj. Au îndrăznit să viseze, să spere, să construiască. S-au aventurat într-o piață bancară pe care nu o cunoșteau așa cum o făcea odinioară Magellan pe oceanele lumii. Bradul Millennium a fost un moment de măreție, banca portughezilor a fost un moment de curaj. Și unul, și altul nu aveau cum să vadă abisurile ce aveau să vină, să le experimenteze începând cu 2009. Din cei șapte ani de construcție și chin, ultimii cinci au fost marcați de criză. Iar vânzarea s-a făcut în circumstanțe speciale, fiind inițiată de Bruxelles, și nu de Lisabona.

Asta arată că portughezii chiar au crezut în piața bancară din România mai mult decât trebuia. Că au investit când deja era mai înțelept să nu o faci. Că au continuat să se extindă când mai toate băncile tăiau din costuri. Au căutat să își construiască banca din vis chiar dacă găseau, probabil, pe piață o bancă mai mică, pe scheletul căreia să dezvolte o operațiune de calibru.

Au înțeles mai târziu că piața locală nu le poate oferi ceea ce vor. Noua strategie a băncii – mamă portugheze vizează patru piețe – cheie. Portugalia, Polonia, Angola și Mozambic. Turcia, Grecia și România au fost explorate, dar niciodată cucerite de Millennium. Au greșit poate și au plătit pentru asta. Strategia curajului nu aduce garanții solide pentru obținerea succesului. Dar, cert, este că, fără curaj, nu poți construi nimic niciunde în lume. De aici încolo, depinde fiecare la ce ne uităm. La jumătatea goală a paharului, adică frica de abis, de eșec când ai de împlinit un obiectiv? Sau la jumătatea plină a paharului, la curajul de a-ți construi visul, de a fi pregătit să riști?!

Fabrica de ciment Medgidia a Lafarge este orientată către export, dat fiind accesul imediat la Marea Neagră. Sursă foto: Lafarge.

De ce este important cine cumpără biletul Lafarge de intrare în România

Vânzarea activelor grupului francez de pe piața locală depășește cu mult granița unei tranzacții cu opt zerouri în coadă.

În primul rând, vorbim aici despre exitul unei corporații internaționale, care a investit aici în jurul a 700 de milioane de euro. Câte companii străine au investit aici atât ca apoi să se retragă complet din piață? Plecând de la această întrebare, autoritățile de la București la cel mai înalt nivel ar trebui să facă ochii mari și să fie atente la cine va cumpăra biletul Lafarge pe care scrie destinație România.

În al doilea rând, pentru că vorbim de o operațiune industrială de anvergură, cu două fabrici de ciment, un port strategic poziționat pentru exporturi, o uzină de măcinare, stații de betoane și agregate, până la urmă o treime din afacerile locale de ciment plus participații în companii de construcții și materiale de construcții. Compania – ancoră a Lafarge în România are o cifră de afaceri anuală de 155 milioane de euro, un profit de 10 milioane de euro şi 457 de angajaţi.

Pentru informații detaliate, citiți aici profilul companiei realizat de jurnalul de tranzacții MIRSANU.RO.

Această industrie seamănă cu un meci de box profesionist la categoria grea. Aici nu este loc de antreprenori, investitori individuali sau chiar fonduri de investiții. În ciment, betoane și agregate, nu există investitori care vin astăzi să cumpere afaceri de sute de milioane de euro și fabrici cu mii de angajați, cu gândul că mâine vor găsi alți cumpărători și să-și marcheze profitul.

Pentru un ochi mai puțin avizat, lupta în trei cu cote de piață aproape egale, cu investiții industriale uriașe ar putea părea un plictisitor meci de sumo, în care se lasă așteptată mișcarea surprinzător vioaie a unui mastodont care rupe ritmul leneș al înfruntării și pedalează pe agilitate în fața forței.

În industria cimentului, ca și în sectorul energetic sau siderurgic, mereu sunt la modă greii. Adică investitori strategici, capabili să susțină acest volum de investiții și să intre într-un joc cu o miză de sute de milioane de euro pe an. Adică genul de investitori care datorită ramificațiilor din economie – angajați, familiile acestora, comunități locale, sindicate, bănci finanțatoare, furnizori, parteneri, contractori, autorități de reglementare, alte instituții, la care se adaugă anvergura companiilor – mamă, și aici mă gândesc dincolo de forța lor intrinsecă la conexiunile financiare și politice ale acestora – trag după ei pe orizontală și verticală procente din Produsul Intern Brut al unei țări și orașe/comunități întregi. De exemplu, de văzut impactul fabricii de ciment în economia Medgidia, un oraș de 40.000 de oameni în județul Constanța.

Ar mai fi un argument pentru care guvernanții ar trebui să stea cu ochii pe investitorii care vor ateriza la București pentru a vedea zestrea românească a Lafarge.

Din ecuația preluării vor lipsi ceilalți jucători prezenți pe piață din motive lesne de înțeles. Holcim, pentru că structura lor locală este cea care va reprezenta de facto noul LafargeHolcim, iar Carpatcement, pentru că tot din motive concurențiale nu își pot majora semnificativ actuala cotă de piață.

Nu știu în ce măsură forța frontului de multinaționale franceze slăbește în micul Paris cu plecarea producătorului internațional de ciment și de alte materiale de construcții. Poate o mică fisură după plecarea Lafarge, Bricostore, a Gide Loyrette Nouel în ultimul an să fi apărut în rândurile altfel strânse ale intereselor capitalului francez, reprezentat acum puternic în economia locală de axa Renault (auto) – Orange (telefonie mobilă) – Carrefour (retail) – GDF Suez (energie) – Veolia (utilități) – Saint Gobain (materiale de construcții) – Societe Generale (bănci) – Groupama (asigurări).

Slăbirea frontului francez ar însemna în mod natural întărirea poate a altui pol de interese, în funcție de cine va decide să intre în piața locală.

Printre primii care s-au arătat doritori de a cumpăra active scoase la vânzare de cuplul Lafarge – Holcim au fost Oyak, un fond de pensii al armatei turce și cel mai mare fond de pensii din această țară, care anunța pe 16 aprilie că a pornit discuții cu bănci internaționale de investiții privind posibile achiziții, și are alocate trei miliarde de dolari pentru astfel de achiziții.

Oyak deține cinci companii listate în sectorul producției de ciment – Adana Cimento, Mardin Cimento, Bolu Cimento, Unye Cimento și Aslan Cimento, care însumează o producție anuală de peste 17 milioane tone de ciment.

Un alt potențial cumpărător este grupul turcesc Limak Holding, al treilea producător din Turcia, care și-a propus ca până la finele anului 2016 să urce pe prima poziție în acest sector prin achiziția a cel puțin trei fabrici.

Nu în ultimul rând, congomeratul turcesc Sabanci vrea să crească prin achiziții și și-a propus să cheltuiască în acest sens circa 500 – 700 milioane de dolari, potrivit Bloomberg. La nivelul de achiziții pe care și l-au propus, oricare dintre cei trei potențiali cumpărători par să aibă banii necesari pentru preluarea operațiunilor din România ale Lafarge.

Sabanci a mai avut de-a face cu achiziția de active românești, înainte de apariția crizei când a preluat lanțul de magazine Cosmo, situat la acea vreme în primii patru jucători locali din retailul specializat alături de Altex, Flanco și Domo.

Sabanci are un joint venture cu HeidelbergCement pe piața din Turcia. O achiziție de acest nivel din partea unei companii turcești ar putea însemna poate cea mai mare investiție venită din zona uneia dintre cele mai dinamice economii emergente din lume. Recent, un om de afaceri turc, Omer Susli, a preluat în România fosta rețea de magazine Praktiker.

Dintre grupurile internaționale din sectorul de ciment active pe alte piețe din regiune, dar care nu sunt prezente și în România, se află Italcementi (Italia), care sunt deja în Bulgaria.Șeful Italcementi, Carlo Pesenti, a declarat recent pentru Les Echos că un eventual interes pentru active scoase la vânzare ca efect al fuziunii franco – elvețiene ar putea viza piața braziliană sau cea americană.

Un alt specialist italian în piețele din Est este Buzzi Unicem, care desfășoară operațiuni în Polonia, Cehia și Ucraina. În România, capitalul italian este puternic poziționat, printre exponenții de vârf fiind grupul de utilități Enel, Pirelli în sectorul componentelor auto, Unicredit în sectorul bancar sau Generali în domeniul asigurărilor.

Alt grup care ar putea fi interesat de harta operațiunilor Lafarge din România este concernul elen Titan Cement, cu afaceri în Grecia, fosta Iugoslavie și Bulgaria. Compania a avut o emisiune de obligațiuni, care s-a încheiat cu succes prin care a atras 300 de milioane de euro, bani care ar fi destinați, spun oficialii Titan, refinanțării unor credite mai vechi. În România, capitalul elen este puternic reprezentat mai ales de grupul marilor bănci elene.

Un alt potențial candidat venit din piețe învecinate ar putea fi mexicanii de la Cemex, cu operațiuni în regiune în Polonia, Ungaria, Cehia, Croația. Cemex și-a schimbat la jumătatea lunii mai conducerea, fiind numiți Rogelio Zambrano ca președinte al boardului de directori, respectiv Fernando Gonzalez, pe poziția de director general executiv. În acest moment, capitalul mexican este aproape inexistent în România, dar în regiune miliardarul Carlos Slim Helu, unul dintre cei mai bogați oameni din lume, face pași înainte prin America Movil în sectorul de telecomunicații din Austria. Fernando Gonzalez spunea în mai că nu sunt excluse achiziții Cemex de active de la Lafarge sau Holcim.Mai mai mulți analiști cred însă că Cemex este acum mai preocupată de reducerea gradului său de îndatorare, după o achiziție de 16 miliarde de dolari din Australia și expunerea pe piața nord – americană în condițiile prăbușirii sectorului imobiliar.

Un alt grup cu poziții puternice în Europa de Est și cu anvergură puternică în industria globală a cimentului ar fi CRH din Irlanda, prezent în România prin achiziția producătorului de BCA Elpreco Craiova. CRH, companie de talie globală în sectorul materialelor de construcții, are operațiuni în regiune în Ucraina, Polonia, Slovacia, Ungaria, Austria, și Turcia și are ca obiectiv creșterea expunerii pe piețele emergente, în special pe marile piețe din Asia.

Noul investitor din afacerile cu ciment din România va fi însă un jucător de talie grea în economie. Orice bancher, orice companie de construcții mare, orice firmă majoră de asigurări știe asta și cred că este atentă la ce se întâmplă acum în jurul fuziunii Lafarge – Holcim.

Lafarge caută acum să recupereze cât mai mult din banii investiți aici, în condițiile în care să nu uităm că au scos profituri frumușele, care în anii buni ajungeau la 40% din încasări. Paradoxal, deși banii din această tranzacție îi va primi compania franceză, viitorul cumpărător trebuie să găsească un argument forte în ceea ce înseamnă România, la concurență cu alte piețe în care se vând active de același tip. Citește aici unde mai au la vânzare active Holcim și Lafarge.

De undeva va veni o companie care are acum pe masă o felie reprezentând o treime din piața cimentului din România. Evoluția pieței cimentului este strâns legată de cea a construcțiilor, a cărei evoluție este de asemenea comparată de mulți analiști cu mersul economiei în ansamblu. Undeva, cineva stă cu o hartă a României în mână și se gândește dacă merităm o investiție de sute de milioane de euro, iar norii de nedumerire ar trebui risipiți probabil, în mod normal, de cineva care la București este în fața tabloului de bord al economiei.

 Totuși, sunt mulți bani pentru România de azi și poate nu vor veni curând asemenea alți investitori.