Vânzarea activelor grupului francez de pe piața locală depășește cu mult granița unei tranzacții cu opt zerouri în coadă.
În primul rând, vorbim aici despre exitul unei corporații internaționale, care a investit aici în jurul a 700 de milioane de euro. Câte companii străine au investit aici atât ca apoi să se retragă complet din piață? Plecând de la această întrebare, autoritățile de la București la cel mai înalt nivel ar trebui să facă ochii mari și să fie atente la cine va cumpăra biletul Lafarge pe care scrie destinație România.
În al doilea rând, pentru că vorbim de o operațiune industrială de anvergură, cu două fabrici de ciment, un port strategic poziționat pentru exporturi, o uzină de măcinare, stații de betoane și agregate, până la urmă o treime din afacerile locale de ciment plus participații în companii de construcții și materiale de construcții. Compania – ancoră a Lafarge în România are o cifră de afaceri anuală de 155 milioane de euro, un profit de 10 milioane de euro şi 457 de angajaţi.
Pentru informații detaliate, citiți aici profilul companiei realizat de jurnalul de tranzacții MIRSANU.RO.
Această industrie seamănă cu un meci de box profesionist la categoria grea. Aici nu este loc de antreprenori, investitori individuali sau chiar fonduri de investiții. În ciment, betoane și agregate, nu există investitori care vin astăzi să cumpere afaceri de sute de milioane de euro și fabrici cu mii de angajați, cu gândul că mâine vor găsi alți cumpărători și să-și marcheze profitul.
Pentru un ochi mai puțin avizat, lupta în trei cu cote de piață aproape egale, cu investiții industriale uriașe ar putea părea un plictisitor meci de sumo, în care se lasă așteptată mișcarea surprinzător vioaie a unui mastodont care rupe ritmul leneș al înfruntării și pedalează pe agilitate în fața forței.
În industria cimentului, ca și în sectorul energetic sau siderurgic, mereu sunt la modă greii. Adică investitori strategici, capabili să susțină acest volum de investiții și să intre într-un joc cu o miză de sute de milioane de euro pe an. Adică genul de investitori care datorită ramificațiilor din economie – angajați, familiile acestora, comunități locale, sindicate, bănci finanțatoare, furnizori, parteneri, contractori, autorități de reglementare, alte instituții, la care se adaugă anvergura companiilor – mamă, și aici mă gândesc dincolo de forța lor intrinsecă la conexiunile financiare și politice ale acestora – trag după ei pe orizontală și verticală procente din Produsul Intern Brut al unei țări și orașe/comunități întregi. De exemplu, de văzut impactul fabricii de ciment în economia Medgidia, un oraș de 40.000 de oameni în județul Constanța.
Ar mai fi un argument pentru care guvernanții ar trebui să stea cu ochii pe investitorii care vor ateriza la București pentru a vedea zestrea românească a Lafarge.
Din ecuația preluării vor lipsi ceilalți jucători prezenți pe piață din motive lesne de înțeles. Holcim, pentru că structura lor locală este cea care va reprezenta de facto noul LafargeHolcim, iar Carpatcement, pentru că tot din motive concurențiale nu își pot majora semnificativ actuala cotă de piață.
Nu știu în ce măsură forța frontului de multinaționale franceze slăbește în micul Paris cu plecarea producătorului internațional de ciment și de alte materiale de construcții. Poate o mică fisură după plecarea Lafarge, Bricostore, a Gide Loyrette Nouel în ultimul an să fi apărut în rândurile altfel strânse ale intereselor capitalului francez, reprezentat acum puternic în economia locală de axa Renault (auto) – Orange (telefonie mobilă) – Carrefour (retail) – GDF Suez (energie) – Veolia (utilități) – Saint Gobain (materiale de construcții) – Societe Generale (bănci) – Groupama (asigurări).
Slăbirea frontului francez ar însemna în mod natural întărirea poate a altui pol de interese, în funcție de cine va decide să intre în piața locală.
Printre primii care s-au arătat doritori de a cumpăra active scoase la vânzare de cuplul Lafarge – Holcim au fost Oyak, un fond de pensii al armatei turce și cel mai mare fond de pensii din această țară, care anunța pe 16 aprilie că a pornit discuții cu bănci internaționale de investiții privind posibile achiziții, și are alocate trei miliarde de dolari pentru astfel de achiziții.
Oyak deține cinci companii listate în sectorul producției de ciment – Adana Cimento, Mardin Cimento, Bolu Cimento, Unye Cimento și Aslan Cimento, care însumează o producție anuală de peste 17 milioane tone de ciment.
Un alt potențial cumpărător este grupul turcesc Limak Holding, al treilea producător din Turcia, care și-a propus ca până la finele anului 2016 să urce pe prima poziție în acest sector prin achiziția a cel puțin trei fabrici.
Nu în ultimul rând, congomeratul turcesc Sabanci vrea să crească prin achiziții și și-a propus să cheltuiască în acest sens circa 500 – 700 milioane de dolari, potrivit Bloomberg. La nivelul de achiziții pe care și l-au propus, oricare dintre cei trei potențiali cumpărători par să aibă banii necesari pentru preluarea operațiunilor din România ale Lafarge.
Sabanci a mai avut de-a face cu achiziția de active românești, înainte de apariția crizei când a preluat lanțul de magazine Cosmo, situat la acea vreme în primii patru jucători locali din retailul specializat alături de Altex, Flanco și Domo.
Sabanci are un joint venture cu HeidelbergCement pe piața din Turcia. O achiziție de acest nivel din partea unei companii turcești ar putea însemna poate cea mai mare investiție venită din zona uneia dintre cele mai dinamice economii emergente din lume. Recent, un om de afaceri turc, Omer Susli, a preluat în România fosta rețea de magazine Praktiker.
Dintre grupurile internaționale din sectorul de ciment active pe alte piețe din regiune, dar care nu sunt prezente și în România, se află Italcementi (Italia), care sunt deja în Bulgaria.Șeful Italcementi, Carlo Pesenti, a declarat recent pentru Les Echos că un eventual interes pentru active scoase la vânzare ca efect al fuziunii franco – elvețiene ar putea viza piața braziliană sau cea americană.
Un alt specialist italian în piețele din Est este Buzzi Unicem, care desfășoară operațiuni în Polonia, Cehia și Ucraina. În România, capitalul italian este puternic poziționat, printre exponenții de vârf fiind grupul de utilități Enel, Pirelli în sectorul componentelor auto, Unicredit în sectorul bancar sau Generali în domeniul asigurărilor.
Alt grup care ar putea fi interesat de harta operațiunilor Lafarge din România este concernul elen Titan Cement, cu afaceri în Grecia, fosta Iugoslavie și Bulgaria. Compania a avut o emisiune de obligațiuni, care s-a încheiat cu succes prin care a atras 300 de milioane de euro, bani care ar fi destinați, spun oficialii Titan, refinanțării unor credite mai vechi. În România, capitalul elen este puternic reprezentat mai ales de grupul marilor bănci elene.
Un alt potențial candidat venit din piețe învecinate ar putea fi mexicanii de la Cemex, cu operațiuni în regiune în Polonia, Ungaria, Cehia, Croația. Cemex și-a schimbat la jumătatea lunii mai conducerea, fiind numiți Rogelio Zambrano ca președinte al boardului de directori, respectiv Fernando Gonzalez, pe poziția de director general executiv. În acest moment, capitalul mexican este aproape inexistent în România, dar în regiune miliardarul Carlos Slim Helu, unul dintre cei mai bogați oameni din lume, face pași înainte prin America Movil în sectorul de telecomunicații din Austria. Fernando Gonzalez spunea în mai că nu sunt excluse achiziții Cemex de active de la Lafarge sau Holcim.Mai mai mulți analiști cred însă că Cemex este acum mai preocupată de reducerea gradului său de îndatorare, după o achiziție de 16 miliarde de dolari din Australia și expunerea pe piața nord – americană în condițiile prăbușirii sectorului imobiliar.
Un alt grup cu poziții puternice în Europa de Est și cu anvergură puternică în industria globală a cimentului ar fi CRH din Irlanda, prezent în România prin achiziția producătorului de BCA Elpreco Craiova. CRH, companie de talie globală în sectorul materialelor de construcții, are operațiuni în regiune în Ucraina, Polonia, Slovacia, Ungaria, Austria, și Turcia și are ca obiectiv creșterea expunerii pe piețele emergente, în special pe marile piețe din Asia.
Noul investitor din afacerile cu ciment din România va fi însă un jucător de talie grea în economie. Orice bancher, orice companie de construcții mare, orice firmă majoră de asigurări știe asta și cred că este atentă la ce se întâmplă acum în jurul fuziunii Lafarge – Holcim.
Lafarge caută acum să recupereze cât mai mult din banii investiți aici, în condițiile în care să nu uităm că au scos profituri frumușele, care în anii buni ajungeau la 40% din încasări. Paradoxal, deși banii din această tranzacție îi va primi compania franceză, viitorul cumpărător trebuie să găsească un argument forte în ceea ce înseamnă România, la concurență cu alte piețe în care se vând active de același tip. Citește aici unde mai au la vânzare active Holcim și Lafarge.
De undeva va veni o companie care are acum pe masă o felie reprezentând o treime din piața cimentului din România. Evoluția pieței cimentului este strâns legată de cea a construcțiilor, a cărei evoluție este de asemenea comparată de mulți analiști cu mersul economiei în ansamblu. Undeva, cineva stă cu o hartă a României în mână și se gândește dacă merităm o investiție de sute de milioane de euro, iar norii de nedumerire ar trebui risipiți probabil, în mod normal, de cineva care la București este în fața tabloului de bord al economiei.
Totuși, sunt mulți bani pentru România de azi și poate nu vor veni curând asemenea alți investitori.
